Părinţii care au mai mulţi copii, cu siguranţă au observat cât sunt de diferiţi! Fiecare are capacitatea sa de înţelegere sau viteze de învăţare diferite. Chiar dacă sunt fraţi, nu toţi au aceleaşi abilităţi sau talente. Unul îşi poate lega şireturile la 4 ani, iar altul nu reuşeşte nici la 10, oricât s-ar strădui.
Nu mă refer la situaţiile în care apare comoditatea, nici la tendinţa noastră, a părinţilor, de a face totul în locul lor, protejându-i în exces. Mă refer la faptul că unii copii au anumite abilităţi mai dezvoltate decât alţii, fără a însemna că sunt mai puţin valoroşi sau nu au alte talente, în alte domenii.
Poate unul termină tema în doi timpi şi trei mişcări, iar celălalt scrie cu viteza melcului. Nu este nimic grav! Respectaţi-le ritmul, nu îi zoriţi şi nu puneţi presiune inutilă pe ei, mai ales atunci când nu este cazul!
Comparaţiile, din păcate, de prea puţine ori îl motivează pe cel vizat. Acestea îl fac să se simtă (şi mai) nesigur pe el, mai puţin talentat decât fratele lui sau decât restul lumii.
Mesaje de felul ”Dacă te-ai fi străduit mai mult, ai fi făcut mai bine!”, ”Uită-te la fratele tău, el de ce poate şi tu nu?”, ”Ai luat un 9? Ai fi putut lua 10, dacă învăţai un pic mai mult!”, deşi au intenţii bune, transmit, direct sau mai voalat, dezaprobare.
Părinții, evident, o fac din dorinţa de a motiva copilul, în nici un caz cu scopul de a-i diminua acestuia stima de sine. La fel credeau şi părinţii noştri, probabil am fost crescuți în același fel și repetăm, în mod inconștient, modelul cunoscut. Cel mai eficient este să conștientizăm cum ne afectează acest lucru astăzi și să începem un proces de dezvoltare personală, pentru a putea fi mai buni mâine.
Mecanismul care apare este acela că, atunci când un copil primeşte acest gen de mesaje, le preia și le asimilează fără a le pune la îndoială. În fond, în copilărie părinții sunt cele mai importante persoane, atotputernice şi atotştiutoare, cum ar putea să greșească? Dacă părinții îi spun copilului că nu este în stare sau nu este bun la ceva, pentru acesta ceea ce spun părinţii reprezintă un adevăr absolut. Copilul va interioriza mesajul: dacă mama crede că nu sunt bun de nimic, ştie ea mai bine, înseamnă că aşa este!
Va creşte cu această convingere, căutând, în mod inconștient, indicii care să îi valideze și mai mult acest „adevăr„. Va trece cu vederea notele de 10 și laudele profesorilor și va avea un filtru care va amplifica doar notele mai mici sau observaţiile primite, de exemplu. Va căuta, fără să îşi dea seama, dovezi pentru a se convinge că etichetele pe care i le-au atribuit părinții sunt reale.
Dacă a fost comparat cu alți copii, se va uita mereu spre ceilalți și se va compara cu ei – evident, în detrimentul său: ceilalți vor fi mereu mai deștepți, mai frumoși, mai buni, mai capabili.
Cu cât îi va vedea mai sus, cu atât mai jos se va simți el. Cu cât mai jos se va simți, cu atât mai greu îi va fi să avanseze, să îşi consolideze stima de sine. Un cerc vicios din care e greu de ieșit fără conștientizarea acestor credințe limitate și fără exercițiu.
Sunt şanse mari să ajungă un adult căruia îi va fi greu să încerce lucruri noi, din teama de a nu greşi şi dezamăgi, un adult incapabil de a spune „nu„, pentru că va dori să le facă tuturor pe plac, chiar şi în detrimentul său, un adult care nu va îndrăzni să creadă că poate sau merită mai mult şi se va mulţumi cu puţin, rămânând în zona sa călduţă de confort.
Invitaţia mea ar fi să nu distrugem, chiar şi din cele mai bune intenţii, stima de sine a copiilor noştri, pentru că acesta se construieşte în copilărie! Nu vine la pachet din naştere, ci se formează în relaţia cu persoanele de ataşament ale copilului.
Să îi încurajăm, aşadar, pentru fiecare mică reuşită, să le punctăm orice progres: „Vezi că poţi?”! Un comportament încurajat va tinde să se repete, iar copilul îşi va dori (şi va şti că poate) mai mult!
Cristina Andreea Stan – Consilier Dezvoltare Personală
Sursa fotografiilor – www.pixabay.com